Interviu acrodat revistei “Taifasuri”
Cum afectează și în ce măsură dăunează atenția excesivă la copii
În primele etape ale dezvoltării, între copil și părinți se formează o legătură specială. Copilul mic caută sprijin, apărare și ocrotire de la persoanele de referință, persoane care îl feresc de pericol. Acest pericol poate fi obiectiv sau subiectiv (perceperea unei amenințări, teamă, durere). Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura timpurie dintre mamă și copil. Astfel, stilul parental joacă un rol definitoriu în dezvoltarea și structurarea personalității copilului.
Este important să existe siguranță emoțională (safe base) pe care copilul să o resimtă în cadrul familiei. Această siguranță depinde de disponibilitatea părinților de a ajuta copilul să aibă încredere în propriile abilități, să îl ajute pe copil să își exprime și înțeleagă emoțiile, dar și să îl ajute la construirea unei imagini de sine sănătoase prin acceptare și cooperare.
Dacă nu există limite impuse de către părinți, lucrurile pot scăpa ușor de sub control și pot avea repercusiuni semnificative pentru dezvoltarea emoțională, adaptarea și integrarea socială a copilului. O atenție excesivă oferită copilului de către părinți și îndeplinirea tuturor dorințelor acestuia pot indica unele nevoie neîmplinite ale părinților. Ca efect, pentru copil, un stil parental disfuncțional poate avea un aport semnificativ în dezvoltarea unor tulburări de personalitate ulterioare, la vârsta adultă.
Cum sunt afectați, la vârsta adultă, copiii răsfățați excesiv?
Astăzi multe familii au „mini-democrații”, în care vocea sau opinia copilului este egală cu cea a părinților. În unele familii vocea copilului chiar preia controlul, iar în alte familii părinții vor sacrifica pe deplin propriile lor nevoi pentru a-și face copilul fericit. Din punct de vedere cultural, pendulul a trecut de la concentrarea pe comportamentul copiilor (în generațiile anterioare) la concentrarea asupra emoțiilor copilului (în prezent). Cu toate acestea, însă, astăzi există o creștere a tulburărilor de anxietate la copii și adolescenți. Deși este extrem de important ca emoțiile copiilor să fie auzite și validate, un părinte trebuie să fie responsabil pentru crearea unui mediu sigur și stabil pentru copii. Părinții sunt responsabili pentru stabilirea granițelor în casă, pentru a încuraja un mediu în care copiii pot să fie auziți, dar sunt, de asemenea, încurajați să dezvolte răbdare, conștientizare de sine și autocontrol.
Copii care sunt răsfățați pot deveni excesiv de dependenți de părinți lor, ceea ce îi poate determina să aibă probleme pentru a fi fericiți ca adulți. Adesea nu trebuie să învețe comportamente responsabile și nu sunt în stare să înțeleagă conceptul de granițe la vârsta adultă. Astfel, pot dezvolta probleme de comportamentale precum cheltuielile necontrolate, interes excesiv pentru jocurile de noroc, supraalimentarea, precum și consumul excesiv de alcool sau substanțe, etc.
Acești copii sunt uneori nemotivați și pot fi percepuți ca leneși sau furioși. Lipsește maturitatea emoțională și având abilități slabe de gestionarea problemelor cu care se confruntă, la vârsta adultă ar putea să se zbată într-o dezamăgire perpetuă și să devină nemulțumiți de viața lor.
Lipsa de respect și sfidarea sunt caracteristice copiilor răsfățați, care sunt susceptibili, la maturitate, să manifeste comportamente de tip antisocial – să nu respecte legile sau regulile societății, să manipuleze pe cei din jur pentru a-și îndeplini dorințele. Adesea sunt atât de răsfățați încât nu ajung să se exprime în alte moduri decât prin comportamentele lor negative. Rebeliunea poate deveni un răspuns natural.
Adulții care au fost răsfățați în copilărie pot avea probleme semnificative în a lega și păstra relații de prietenie. Totodată, sunt insensibili la nevoile celorlalți, sunt predispuși la izbucniri emoționale necontrolate și au probleme în amânarea satisfacțiilor. Deoarece alte persoane ar putea să nu dorească să fie în preajmă cu cineva care manifestă aceste caracteristici, copii răsfățați ar putea deveni adulți singuratici și nefericiți.
Obișnuiți să li se facă poftele, ce se întâmplă la nivel emoțional atunci când se vor lovi de refuzuri și respingeri?
Ajunși la maturitate și confruntați cu dificultățile vieții, aceste persoane vor întâmpina greutăți semnificative în a gestiona eficient respingerile și refuzurile, mai ales în relațiile cu ceilalți. Obișnuiți să obțină ceea ce vor, cu minim de efort, capacitatea de adaptare și toleranța la frustrare a acestor adulți se vor dovedi a fi deficitare. Acest lucru va genera efecte negative în viața profesională (vor abandona cu ușurință demersurile profesionale, vor intra în conflict cu superiorii, nu vor respecta regulile impuse), în viața personală (relațiile de cuplu) și socială (prieteni, amici, grupuri de suport).
Să nu uităm că aceste persoane se regăsesc într-o suferință emoțională semnificativă, deoarece nu au fost învățați să facă față cerințelor vieții la vârste mici, la maturitate acest lucru se poate dovedi a fi foarte dificil. În astfel de cazuri este bine să fie consultați experți în domeniul psihoterapiei pentru ca adaptarea la cerințele vieții de adult să fie înlesnită.
Sunt necesare niște limite pe care părinții să le impună copiilor, astfel încât să știe când și cum trebuie să se oprească, sau până unde pot merge?
Desigur, așa cum aminteam mai devreme, este necesar ca părinții să impună reguli menite să ajute copilul să se adapteze și să se dezvolte. Pentru multe familii, emoțiile, nevoile și dorințele copilului pot solicita toată atenția părinților, pe parcursul întregii zile. Narcisimul este normal și este adecvat din perspectiva dezvoltării copiilor mici. Cu toate acestea, cu excepția cazului în care narcisimul de dezvoltare timpurie nu este în cele din urmă întrerupt, copiii continuă să simtă că lumea se învârte în jurul lor și să devină adulți narcisici.
Ceea ce se întâmplă când un copil aude Nu este că învăță limitele. Limitele sunt importante pentru copiii mici deoarece sunt prima etapă în modul în care un individ învață să respecte seturile de reguli scrise și nescrise care alcătuiesc societatea. Pe scurt, granițele sunt învățate acasă, la începutul vieții, fiind prima expunere pe care un copil o are pe lume așa cum există în afara casei, iar limitele de învățare cunoscute timpuriu îi permit copilului să se integreze mai ușor în diferitele situații sociale pe care le întâmpină pe măsură ce crește și se maturizează.
Mulți părinți militează pentru libertatea copilului. Îl va ajuta acest lucru la maturitate?
Mai curând, consider că este util să milităm pentru obținerea autonomiei personale în cazul copiilor. Iar aici, din nou, rolul părinților este crucial. În contextul libertății decizionale a unui copil, este util să avem în vedere unele aspecte foarte importante. Copiii au lobii prefrontali nedezvoltați. Cu alte cuvinte creierul unui copil nu este pe deplin
dezvoltat și, prin urmare, ar trebui să li se acorde putere de decizie limitată. Așa cum indică literatura de specialitate, „gândirea magică” predomină la copiii cu vârste între doi și șapte ani. Această „gândire magică” este ceea ce îi face pe copii uimitori și creativi. Dar sugerează și faptul că nu sunt pregătiți să fie responsabili de decizii mari – dincolo de alegerea jucăriei sau a sortimentului de brânză preferat.
Cum trăiește un adult fără reguli și fără limite?
Întreaga societate este guvernată de reguli, legi și conduite adaptate cultural și contextual. Unui adult care nu poate respecta regulile societății din care face parte, îi va fi foarte dificil să evolueze social și profesional. Persoanele cu un comportament antisocial pronunțat sunt adesea marginalizați de către ceilalți, ajungând finalmente în centre de detenție, spitale de psihiatrie, etc.
Trebuie însă subliniat faptul că nu orice persoană căreia nu i-au fost impuse reguli stricte de la o vârstă fragedă va manifesta un comportament deviant. Oamenii au capacitatea de a internaliza regulile odată cu maturizarea, iar capacitatea de adaptare diferă de la o persoană la alta. Însă, ceea ce trebuie să rețină cititorii este că un cadru de dezvoltare pentru copii, care este guvernat de reguli și convenții, menite să îi ajute în a se adapta social, va ușura semnificativ efortul ulterior de adaptare al copiilor la viața socială (școală, prieteni, relaționarea cu alți adulți).
Care sunt sentimentele și emoțiile predominante ale unui adult care a avut totul în copilărie și la maturitate trebuie să muncească pentru a obține ceea ce își dorește?
Dacă până la vârsta adultă persoana a obținut totul prin simpla solicitare a ceea ce își dorește, atunci cu siguranță va întâmpina dificultăți în a dobândi ceea ce își dorește în prezent, deoarece regulile sociale sunt foarte diferite față de ceea ce era obișnuit. Frustrarea accentuată, furia și sentimentul de neputință vor fi resimțite în mod intens de o persoană care se regăsește într-o astfel de situație. Toleranța scăzută la frustrare reprezintă o nevoie puternică a persoanei frustrate de a înlătura disconfortul. Incapacitatea de a dirija emoțiile în situații tensionate poate servi ca barieră pentru multe performanțe sociale sau realizări. Toleranța se dobândește în timp, cunoscând eșecul în multe dintre activitățile întreprinse anterior, dar având capacitatea de a merge mai departe până la obținerea rezultatului dorit.
Încă din copilărie ni se induce ideea că vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune și că dacă ne lăsăm văzuți ca fiind vulnerabili suntem expuși și ne asumăm un risc emoțional uriaș pentru a fi răniți. Și, da, suntem de acord, nesiguranța ne face să ne simțim în pericol. Însă în nici un caz nu putem spune că expunerea emoțională și înfruntarea nesiguranței sunt forme de slăbiciune. Nu putem descrie vulnerabilitatea ca fiind bună, rea, dar nici ca emoție negativă sau o experiență pozitivă. Putem spune că a simți înseamnă a fi vulnerabil. Iubirea, sentimentul de apartenență, bucuria, curajul și empatia, toate se nasc din vulnerabilitate. Vulnerabilitatea este parte a tuturor emoțiilor și sentimentelor pe care le experimentăm.
